Autonomia emoțională nu este încă o activitate. Este perspectiva care dă mai multă valoare fiecărei activități.

Una dintre primele întrebări pe care le primesc atunci când vorbesc despre autonomia emoțională este aceasta:

„În ce moment al programului introducem această activitate?”

Întrebarea este firească pentru că atunci când descoperim ceva valoros, primul impuls este să îi găsim un loc în program.

Poate încă un atelier, încă o oră, încă o activitate...

Hai să ne imaginăm o oră de teme.

Copiii și adolescenții rezolvă exerciții.

Unul dintre ei întâlnește o dificultate.

Educatorul îl ajută să găsească răspunsul.

Activitatea s-a desfășurat bine și mai putem bifa un task.

Dar aceeași experiență poate merge puțin mai departe.

...înainte de a trece la următorul exercițiu, educatorul poate întreba:

Ce ai observat la tine?

Copilul poate răspunde:

„M-am enervat.”

„Am vrut să renunț.”

„Am crezut că nu sunt în stare.”

Apoi urmează a doua întrebare:

Ce ai înțeles din aceasta?

Acum își poate da seama că dificultatea nu era în exercițiu.

Ci în grabă.

Sau în teama de a greși.

Sau în convingerea că trebuie să reușească din prima.

Și, în cele din urmă, apare întrebarea care deschide viitorul:

Ce alegi să faci mai departe?

Poate să mai încerce o dată.

Poate să ceară ajutor.

Poate să respire și să continue.

Poate să descopere că dificultatea nu spune cine este, ci doar prin ce trece în acel moment.

Exercițiul de matematică a rămas același.

Și totuși, experiența copilului este complet diferită.

Aceleași trei întrebări pot să apară după un joc, un proiect, o reușită, o dezamăgire sau după o neînțelegere cu un coleg.

Ele nu aparțin unei activități, ci unei perspective.

În aproape patru decenii petrecute în educație, am descoperit că transformările cele mai profunde nu apar când schimbăm activitățile.

De cele mai multe ori, ele încep când schimbăm întrebările.

Pentru că întrebările schimbă atenția.

Atenția schimbă experiența.

Iar experiențele repetate modelează omul.

Din această perspectivă, autonomia emoțională nu concurează cu ceea ce facem deja în comunitățile educaționale.

Nu cere un program nou.

Nu cere mai multe activități.

Nu cere un orar diferit.

Ea oferă un mod prin care fiecare experiență poate contribui la aceeași construcție:

formarea unor copii și adolescenți care învață să devină propriii lor ghizi!

Autonomia emoțională nu începe când adăugăm o activitate nouă în program, ci când aceeași activitate este însoțită de întrebări care îl ajută pe copil să se observe, să își integreze experiențele și să aleagă cu mai mult discernământ.

Continuă drumul cu următorul eseu:

„Ce duc copiii cu ei acasă, dincolo de teme și activități?” →

Dacă aceste idei se întâlnesc cu întrebări pe care vi le puneți deja despre comunitatea pe care o construiți, avem un punct bun de plecare pentru o conversație.